„Conceput ca un așezământ românesc de cultură în Germania nazistă, el a avut soarta multor alte instituții naționale cu profil educativ sau de propagandă din străinătate. Și-a început activitatea într-o atmosferă de optimism, pentru ca mai apoi să decadă. Cauzele sunt multiple, în aparență remarcându-se îndeosebi animozitățile personale, făcând ca guvernanții de la București să subfinanțeze Institutul. Însă mai totdeauna afirmarea României în străinătate a avut evidente limite, unele ce țin de mentalitățile oamenilor, chiar de „tradiție”, lipsa de pricepere și promovarea amatorismului, altele fiind ridicol concepute în funcție de împrejurări, invocându-se tot felul de motive, resuscitate până și în zilele noastre, când globalizarea a devenit în ochii unora gogorița neputinței noastre de a progresa și a ne afirma în lume...
... În cazul României, măsurile în ce privește propaganda în străinătate, transferul de bunuri culturale și intelectuale, promovarea patrimoniului nostru spiritual au fost parțiale, porneau cu entuziasm ca proiect, sfârșind mai totdeauna într-o lamentabilă degringoladă, uneori la scurtă vreme de la debutul ideii. Mereu și mereu, România și-a făcut cunoscut în afară tezaurul cultural și intelectual mai mult prin oameni (nu prea mulți) care și-au sacrificat entuziasmele, pentru guvernanți ori factori de decizie care n-au înțeles mare lucru din beneficiile „diplomației culturale”. Iar toate aceste aspecte erau bine cunoscute decidenților: arhivele românești mustesc de rapoarte, memorii care analizau diverse aspecte ce țin de propaganda noastră în străinătate, subliniind lipsurile și propunând soluții viabile și moderne – la vremea aceea – fără a le fi luat cineva în seamă (volumul de față cuprinzând câteva mostre de acest gen). ” (din subcapitolul „Doar câteva concluzii sau despre limitele entuziasmului instituțional”)
CULTURĂ ŞI PROPAGANDA. INSTITUTUL ROMÂN DIN BERLIN (1940–1945)
De aceeași autori...
De la aceeași editură...
Pentru precomenzile făcute până în data de 24 august 2020 doritorii vor primi cărțile cu dedicație și autograf din partea autorului.
„Cum toate personajele implicate au devenit nume sonore ale culturii române, este și acesta un motiv în plus de a ne apleca ceva mai mult asupra angrenajelor care au stat la baza cooptării și promovării în mediul universitar românesc, pentru a desluși mai bine cum de Constantin Noica nu a reușit să ocupe un post universitar, tocmai cel care în contextul a mai puțin de un deceniu se afirmase plenar în câmpul filosofiei românești prin abordări cu nuanțe de originalitate și un interes marcant pentru istoria acestui domeniu.
„Transilvanie tolerantă/ adăpost credințelor”, unde „în rugăciuni unite/ urcă limbile‑mpărțite/ spre dumnezeiescul tron” – așa stă scris în cunoscuta poezie Transilvanie, dulce țară, scrisă de Maximilian Leopold Moltke în anul 1846, devenită imn al sașilor transilvăneni. Într-adevăr, conviețuirea și coexistența numeroaselor comunități de credință cărora le-au aparținut diferitele popoare din Transilvania, i-au fascinat întotdeauna pe vizitatorii regiunii şi reprezintă obiecte de cercetare atrăgătoare pentru o istorie comparativă a religiilor și a formelor lor instituționale.