Józef Mackiewicz (Petersburg 1902-1985 München), unul dintre cei mai de seamă prozatori polonezi și scriitori politici ai secolului XX. Primul autor care scrie despre trei evenimente îngrozitoare, petrecute în timpul celui de al Doilea Război Mondial: crima de la Katyń, masacrul evreilor din Ponary, la care a fost martor, și lupta cazacilor, cetățeni ai URSS și emigranți politici, care în războiul sovieto-german au luptat împotriva bolșevicilor, fiind apoi dați pe mâna acestora de către aliați, pe baza înțelegerii de la Ialta (vezi romanul Kontra). A scris un ciclu de romane a căror acțiune cuprinde întreg secolul XX; unul dintre ele, Drumul spre nicăieri (trad. de Constantin Geambașu, Casa Cărții de Știință, 2019), este cunoscut și cititorilor români.
După ce m-am întors de la Katyń, am fost întrebat de multe ori ce „impresii” am avut. Impresia firească este cea despre care ne-am obișnuit să spunem că „îți îngheață sângele în vine”. Maldărele de cadavre goale stârnesc cel mai adesea repulsie. Maldărele de cadavre îmbrăcate, mai degrabă groaza. Poate fiindcă firele acestor haine îi mai leagă încă de viața care li s-a luat și, din cauza asta, formează un contrast. La Katyń au fost găsiți aproape exclusiv militari, și anume ofițeri. Semnificația uniformei lasă impresie, mai ales asupra unui polonez. Medalii, nasturi, curele, vulturi, decorații. Nu sunt cadavre anonime. Aici zace armata. Am putea risca afirmația, floarea armatei, ofițeri de luptă, unii dintre ei participanți la cele trei războaie. Totuși ceea ce apasă cel mai mult imaginația este individualitatea crimei multiplicate la o dimensiune monstruoasă. Fiindcă nu este vorba nici de gazare în masă, nici de secerarea cu mitraliera, unde, în câteva minute sau secunde, sute de oameni mor pe loc. Aici, dimpotrivă, fiecare agoniza minute în șir, fiecare era împușcat individual, fiecare își aștepta rândul, fiecare era târât pe marginea gropii, mii de oameni! Poate în ochii condamnatului erau așezați în groapă tovarășii împușcați înainte, egal, în șiruri înghesuite, poate erau călcați cu picioarele pentru a ocupa cât mai puțin loc. Și aici i se trăgea în ceafă. Fiecare cadavru scos în prezența mea, pe rând, fiecare cu craniul perforat, dinspre ceafă spre frunte, de o mână exersată, reprezintă un exponat al chinurilor groaznice, al fricii, disperării, al tuturor stărilor de dinainte de moarte despre care noi, cei vii, nu știm.
Józef Mackiewicz
