Pe copertă: Blazonul familiei Hunedoreștilor, Castelul Corvinilor din Hunedoara
Concept grafic: Ciprian Butnaru
Din moment ce domeniul de la Hunedoara, primit de Voicu ca danie regească în 1409, din moment ce cel mai impozant și reprezentativ castel gotic‑renascentist, cel de la Hunedoara, din moment ce locul nașterii regelui Matia (Cluj) și locul înmormântării lui Iancu (Alba Iulia) se află toate pe teritoriul României, este justificat acest interes local pentru tema noastră, interes care pornește încă din secolul al XV‑lea. În plus, o mare parte din sursele – mai ales documentare – privind familia de Hunedoara se află tot în arhivele din România sau în cele străine referitoare la români. Evident, cartea aceasta nu s‑ar fi putut scrie fără cercetările laborioase ale celorlalți istorici români interesați de temă, ale istoricilor unguri, germani, austrieci și ale altora, fiindcă istoria, ca și viața, nu are limite și nu trebuie să se scrie după alt criteriu decât cel al adevărului omenește posibil. Dar, fiind viață trăită de oameni, istoriei nu‑i este străin nimic din ceea ce este omenesc, prin urmare nici sentimentele. Astfel că, în ciuda considerațiilor de mai sus despre etnicitate, a precauțiilor mele de istoric și a dorinței sincere de a fi și de a rămâne obiectiv, am scris această carte ca istoric român. Nici nu aș fi putut altminteri, din moment ce soarta a vrut să fiu român. Să pornim, astfel, împreună, cu mintea și cu sufletul, la descifrarea aventurii prin lume a Hunedoreștilor!
Familia aceasta fascinantă a avut un destin unic, surprinzător, spectaculos și a trecut ca o cometă prin lume. De la personaje mărunte, despre care nu știm aproape nimic, precum au fost Șerbu, Voicu, poate și Costea (dacă, totuși, este și el un strămoș), Mogoș sau Radu și până la purpura care l‑a aureolat pe Matia Corvin este o distanță temporală foarte scurtă, dar este una socială și politică imensă. Între toți, cel mai tulburător rămâne Iancu/Ioan, un simplu nobil devenit cavaler al Crucii, apărător al Europei (defensor Europae) și „preaputernic atlet al lui Hristos” (fortissimus athleta Christi), salvator de țări, comite de Timiș, comite de Bistrița, voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei, căpitan general al regatului, voievod al Țării Românești, „părinte” al Moldovei. Tot el, pornind de la un domeniu transilvănean cu vreo câteva sate, ajunge să fie cel mai bogat om al Regatului Ungariei. La finele vieții sale prea scurte, Iancu stăpânea peste cinci milioane de iugăre de pământ (cam 2,8 milioane de hectare), 28 de cetăți, 57 de orașe și peste 930 de sate, cele mai multe din Transilvania. Matia, fiul său mai mic, a avut terenul pregătit chiar de către tatăl său, pentru ca cele mai importante dregătorii să‑i fie accesibile, dar nu și cea de rege, care a venit printr‑o conjunctură favorabilă, ieșită din comun, neprevăzută nici măcar de Iancu. Rege renascentist, cu aspirații imperiale, cu dorința de a domina întreg spațiul Pannoniei și Daciei, pizmuit și concurat, lăudat și denigrat și‑a început și sfârșit domnia cu șoaptele inamicilor și rivalilor de pe la colțuri, care pretindeau că nu ar fi decât un „regișor al valahilor” (Valachorum regulus). Cei doi protagoniști ai familiei, Iancu și Matia, au făcut din cinci decenii de putere, între 1440 și 1490, o epocă reverberată timp de câteva secole. Fiul lui Matia, Ioan Corvin a rămas copleșit de personalitățile celor doi înaintași, nu a putut lua coroana regală ungară, și‑a irosit viața repede, a avut trei copii – Cristofor, Matia și Elisabeta, care au murit de mici, în primul deceniu al secolului al XVI‑lea. Cu ei, s‑a stins întreg neamul pe linie directă. Ultimii descendenți, deși mult mai bogați, au rămas la fel de anonimi ca și începătorii pomeniți, Șerbu, Voicu, Mogoș sau Radu. Sub autoritatea Hunedoreștilor de faimă și‑au dus viața popoare întregi, părți de popoare, comunități mari, precum unguri, români, slovaci, croați, cehi, sași, secui, ruteni, germani, sârbi, poloni, evrei și alții. Ei au decis ori au influențat decisiv destine de persoane, de personalități, de comunități și de popoare. Evident, Iancu și Matia au fost deasupra etniilor și confesiunilor, fiind personalități continentale, membri ai „Republicii Creștine” europene, cavaleri cruciați apărători ai valorilor pe care le considerau perene, necesare și utile pentru bunul mers al lumii lor. Cunoașterea vieții și carierei lor nu‑i ridică nici pe unguri și nici pe români și nici nu‑i coboară, dar le conferă tuturor un anumit sentiment de statornicie și de forță. Totuși, nu este bine ca, sub influența globalismului și a cosmopolitismului, să cădem în capcana negării oricărui sentiment etnic în secolul al XV‑lea. Și atunci, ca și anterior și ca și ulterior, oamenii erau conștienți că vorbesc din leagăn limbi diferite, că au origini diferite și tradiții variate, că apreciază fiecare după alte repere valorile etc. Dar a‑i revendica azi pe Hunedorești după criterii etnice ar fi o mare eroare, tocmai pentru că ei au fost personalități situate deasupra popoarelor și națiunilor medievale, au văzut amurgul Evului Mediu și s‑au înfruptat din binefacerile umanismului Renașterii, au dialogat cu regii și împărații, au cunoscut păienjenișul relațiilor politice din Italia și Franța, din Germania și Polonia, din Moldova și Țara Românească, din Imperiul Otoman, au dirijat rețele de diplomați și de spioni, au făcut și desfăcut papi, regi, prinți, domni, voievozi, duci, comiți/conți, baroni, prelați și ierarhi. Cu toate acestea sau poate tocmai de aceea, românii și România europeană de azi, din interiorul și din afara arcului Carpaților, se află în legătură prin mii de fire cu viața Hunedoreștilor, cu fulminanta lor trecere prin lume, cu moștenirea lor spectaculoasă. Această lume se revelă încă, după mai bine de jumătate de mileniu, din castelul monumental de la Hunedoara și ajunge până la biserica gotică din cetatea Budei, trece dincolo de aceasta și ne arată că, deși viața pământească trece repede, operele trainice ridicate în timpul trecătoarei vieți rămân martore prin timp. (IOAN-AUREL POP)
* * *
Cuprins
Cuvânt introductiv
Notă asupra cărții
Evul Mediu printre români
La începuturile Hunedoreștilor
Disputa pentru Țara Hațegului dintre voievozii români și regii ungari în secolul al XIII-lea
Conștiința publică despre statutul românilor din Transilvania și Ungaria în Evul Mediu
Urmări ale unirii religioase de la Florența reflectate în documente din 1442
Familia lui Iancu
Comentarii asupra unor documente dintre anii 1435 și 1439, referitoare la „Ioan/Iancu Românul”
Personalitatea și epoca lui Iancu de Hunedoara reflectate în însemnările de pe un incunabul de la 1481
Numele din familia Hunedoreștilor – de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană
Moștenirea lui Iancu
Acțiuni politice ale lui Iancu de Hunedoara în anii 1454-1455
Bătălia de la Belgrad (1456) în mărturii venețiene
Chestiunea apărării Republicii Creștine la jumătatea secolului al XV-lea (rapoarte milaneze din 1456 despre întâmplările de la Dunărea Mijlocie și de Jos)
Mărturii italiene despre asaltul otoman asupra Creștinătății (vara anului 1462)
Războaiele lui Matia
Expediția întreprinsă de regele Matia Corvin la 1467 în Moldova (surse documentare)
Din Secuime în Țara Hațegului: incursiuni otomane în Transilvania la sfârșitul anilor 1470
Câteva aspecte ale defăimării regelui Matia Corvin în secolul al XV-lea
Matia și românii
Specificul stăpânirilor românești în Țara (districtul) Hațegului în prima decadă de domnie a regelui Matia Corvin
Privilegii locale obținute de români în epoca domniei lui Matia Corvin
Starea domeniului Hunedoara la sfârșitul secolului al XV-lea
Moştenirile lui Matia
„Conspirația” pregătită de Maximilian I de Habsburg și Ștefan al III-lea cel Mare contra regilor Ungariei și Poloniei, la sfârșitul secolului al XV-lea
Matia Corvin, re de Ungaria, re de Dacia etc., în anul 1462
Hunedoreștii și noi
Iancu de Hunedoara – fortissimus athleta Christi
Personalitatea lui Iancu de Hunedoara
Matia Corvin și Clujul (1443 – 1458 – 1490)
Legende și curiozități despre Matia (Matei) Corvin și familia sa
Matia Corvin – contemporanul nostru
Încheiere
Bibliografie
I. Izvoare
II. Istoriografie
Index
Ilustrații
* * *
IOAN-AUREL POP, președintele Academiei Române, profesor și fost rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este autor și coautor a peste optzeci de cărți, tratate și manuale și a peste șapte sute de studii și articole, dintre care mai recente sunt Veghea asupra limbii române (Editura Litera, 2020), De la romani la români: o pledoarie pentru latinitate (Editura Litera, 2019), Scurtă istorie a românilor (Editura Litera, 2019) și Românii. Eseuri dinspre Unire (Editura Școala Ardeleană, 2019). I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea a peste 10 universități din țară și străinătate. Este membru al unor academii și societăți savante străine, între care Academia Europeană de Știință și Artă de la Salzburg (Austria), Academia Națională Virgiliană din Mantova (Italia), Ateneo Veneto din Veneția (Italia), Academia Europeană de Științe, Arte și Litere din Paris (Franța). A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria, precum și director al Institutului Cultural Român din New York (SUA) și al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia).
