„Comunitatea germanilor din România a avut un rol aparte, semnificativ şi consistent în procesul complicat şi sinuos reprezentat de evoluţia unor spaţii etno-confesionale distincte precum Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea, Maramureş, Crişana şi Vechiul Regat. Amprenta pe care germanii în ansamblul lor – fie că este vorba despre saşi, landleri, şvabi, ţipţeri ş.a. – şi-au adus-o în evoluţia provinciilor istorice enumerate mai sus, este lesne recognoscibilă, însă inconfundabilă, în opinia noastră, ea fundamentându‑se pe un interval temporal consistent. Istoria comunităţii germane din România este ea însăşi una deosebit de complexă, fiind alcătuită din experienţele, imaginile şi realizările saşilor transilvăneni – cei mai vechi dintre germanicii din România, alături de şvabii bănăţeni (alăturându‑i în această succintă enumerare şi pe şvabii sătmăreni), ţipţerii maramureşeni, landlerii, grupurile numeroase şi compacte ale germanilor basarabeni, dobrogeni, bucovineni şi, desigur, ale celor din Vechiul Regat. Deşi, în unele lucrări consacrate comunităţii germane, din varii motive, monarhia de Hohenzollern-Sigmaringen este adesea ignorată, se cuvine, credem, repunerea rolului acestei dinastii de origine germană în centrul atenţiei efortului de recuperare ştiinţifică, onestă, subliniind rolul important pe care această monarhie l-a avut în procesul de modernizare a statului român. Germanii s-au aflat printre comunităţile etnice care s-au manifestat deschis şi pozitiv în favoarea Unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Maramureşului şi Crişanei cu Regatul Român în 1918.
Ulterior, germanii s-au manifestat activ atât în procesul suficient de complex şi de sinuos de reconstrucţie identitară a naţiunii române, remarcându-se atât în Parlamentul Regatului României Mari, cât şi prin atitudinile susţinute în presă, adunări civice, politice, confesionale, în scopul afirmării/promovării intereselor lor legitime încurajaţi şi de conţinutul generos conceput al Rezoluţiei adoptate la Alba Iulia (1 Decembrie 1918). Aflându-se pentru prima dată în graniţele aceluiaşi stat, germanii s-au organizat rapid şi pragmatic la scara teritorială a Regatului Român, reuşind să-şi aleagă – pe fondul unei excelente culturi organizaţionale – reprezentanţi (deputaţi şi senatori) în Parlament, alături de un număr semnificativ de primari şi consilieri corespunzând unei distribuţii menţionate ca atare de către recensămintele vremii.
(...)
În contextul complicat al războiului rece, România a întreţinut şi dezvoltat relaţii economice, politice şi diplomatice aparte cu Republica Federală Germania43 (vezi contractul pentru avioanele „VFM Fokker”, semnat între 26–30 iunie 1973 în timpul vizitei în R.F.G. a lui Nicolae Ceauşescu) în cadrul cărora, problematica situaţiei şi a emigrării cetăţenilor români de etnie germană a ocupat, de fiecare dată, un loc central44. Vizitele la nivel înalt dintre cele două state, aflate pe poziţii politico-ideologice diametral opuse, au ilustrat degradarea continuă a situaţiei comunităţii germane din România, implicit, interesul şi sprijinul financiar şi logistic consistent acordat de către guvernele RFG-ului în vederea emigrării masive a acestora în spaţiul vest-german.” - fragment din Introducere
ÎN UMBRA SECURITĂŢII: EMIGRAREA GERMANILOR DIN ROMÂNIA (1962–1989)
De aceeași autori...
- ‹
- 2 of 2
De la aceeași editură...
„Acest volum este rezultatul unui proiect de cercetare focalizat pe interacţiunea dintre ofiţerii armatei habsburgice şi societatea civilă, o abordare originată prioritar în istoria socială şi nu în cea militară. De altfel, dintre cei trei editori ai volumului, doar Csaba Horváth este un specialist în istorie militară.
„Cartea de faţă, Pictura românească de cult în Bihorul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, prezintă cel puţin două trăsături fundamentale care merită reliefate. Mai întâi, sunt evidenţiate, într‑o lumină intelectuală generoasă, atât determinările sociale, economice şi spirituale din respectiva perioadă, cât şi modul în care arta religioasă românească a răspuns cu largheţea conceptuală specifică acestora, scoţând mereu la suprafaţă conştiinţa artistică (inclusiv cea populară) care a tradus vizual aceste nevoi.
„Produs al unei perioade de intensă fermentare emblematică, sigiliul s-a articulat drept un instrument conex culturii scrise medievale de natură pragmatică, cu rolul de a-i confirma destinatarului […] certitudinea că înscrisurile cărora i se alătură […] oglindeau voința, constatările sau înfăptuirile posesorului său, fie că acesta reprezenta o instituție cu proiecție individuală sau colectivă, fie documentele redactate fuseseră emise și sigilate exclusiv în nume propriu.