„Comunitatea germanilor din România a avut un rol aparte, semnificativ şi consistent în procesul complicat şi sinuos reprezentat de evoluţia unor spaţii etno-confesionale distincte precum Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea, Maramureş, Crişana şi Vechiul Regat. Amprenta pe care germanii în ansamblul lor – fie că este vorba despre saşi, landleri, şvabi, ţipţeri ş.a. – şi-au adus-o în evoluţia provinciilor istorice enumerate mai sus, este lesne recognoscibilă, însă inconfundabilă, în opinia noastră, ea fundamentându‑se pe un interval temporal consistent. Istoria comunităţii germane din România este ea însăşi una deosebit de complexă, fiind alcătuită din experienţele, imaginile şi realizările saşilor transilvăneni – cei mai vechi dintre germanicii din România, alături de şvabii bănăţeni (alăturându‑i în această succintă enumerare şi pe şvabii sătmăreni), ţipţerii maramureşeni, landlerii, grupurile numeroase şi compacte ale germanilor basarabeni, dobrogeni, bucovineni şi, desigur, ale celor din Vechiul Regat. Deşi, în unele lucrări consacrate comunităţii germane, din varii motive, monarhia de Hohenzollern-Sigmaringen este adesea ignorată, se cuvine, credem, repunerea rolului acestei dinastii de origine germană în centrul atenţiei efortului de recuperare ştiinţifică, onestă, subliniind rolul important pe care această monarhie l-a avut în procesul de modernizare a statului român. Germanii s-au aflat printre comunităţile etnice care s-au manifestat deschis şi pozitiv în favoarea Unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Maramureşului şi Crişanei cu Regatul Român în 1918.
Ulterior, germanii s-au manifestat activ atât în procesul suficient de complex şi de sinuos de reconstrucţie identitară a naţiunii române, remarcându-se atât în Parlamentul Regatului României Mari, cât şi prin atitudinile susţinute în presă, adunări civice, politice, confesionale, în scopul afirmării/promovării intereselor lor legitime încurajaţi şi de conţinutul generos conceput al Rezoluţiei adoptate la Alba Iulia (1 Decembrie 1918). Aflându-se pentru prima dată în graniţele aceluiaşi stat, germanii s-au organizat rapid şi pragmatic la scara teritorială a Regatului Român, reuşind să-şi aleagă – pe fondul unei excelente culturi organizaţionale – reprezentanţi (deputaţi şi senatori) în Parlament, alături de un număr semnificativ de primari şi consilieri corespunzând unei distribuţii menţionate ca atare de către recensămintele vremii.
(...)
În contextul complicat al războiului rece, România a întreţinut şi dezvoltat relaţii economice, politice şi diplomatice aparte cu Republica Federală Germania43 (vezi contractul pentru avioanele „VFM Fokker”, semnat între 26–30 iunie 1973 în timpul vizitei în R.F.G. a lui Nicolae Ceauşescu) în cadrul cărora, problematica situaţiei şi a emigrării cetăţenilor români de etnie germană a ocupat, de fiecare dată, un loc central44. Vizitele la nivel înalt dintre cele două state, aflate pe poziţii politico-ideologice diametral opuse, au ilustrat degradarea continuă a situaţiei comunităţii germane din România, implicit, interesul şi sprijinul financiar şi logistic consistent acordat de către guvernele RFG-ului în vederea emigrării masive a acestora în spaţiul vest-german.” - fragment din Introducere
ÎN UMBRA SECURITĂŢII: EMIGRAREA GERMANILOR DIN ROMÂNIA (1962–1989)
De aceeași autori...
- ‹
- 2 of 2
De la aceeași editură...
Istoriografia domniei lui Ștefan cel Mare a devenit imensă. Extensiunea ei nu are legătură cu sanctificarea voievodului, ci se prelungește dintr-o conștiință mult mai comună, perfect surprinsă încă de către Mihail Kogălniceanu: Ștefan ar fi lăsat o moștenire atât de prodigioasă, încât te izbești la tot pasul de ea, copleșit și magnetizat.
„Anonim transilvănean”: aceasta era, și încă este, eticheta cea mai frecvent întâlnită în legătură cu picturile vechi transilvănene expuse sau păstrate în muzee și colecții din România și din străinătate. Artiștii locului de dinaintea anului 1600, doar arareori au o identitate proprie alta decât cea artistică revelată de opere. Cele câteva nume menționate recurent în literatura de specialitate sunt clar dominate de numărul „meșterilor” anonimi.
„Semințele acestei cărți au fost plantate pentru prima oară în terenul fertil de la Berkeley. Ele au fost apoi acoperite de mâlul extrem de bogat și copleșitor al arhivelor din Istanbul și Cairo, care au oferit nutrienții necesari răsăririi primilor vlăstari. Apele dătătoare de viață ale universității Stanford au ajutat aceste mlădițe să crească, iar soarele și energia de la universitatea Yale au dus la apariția roadelor. Din fericire, în natură trecerea de la semințe la rod este mult mai scurtă decât drumul parcurs de această carte.