Istoria Regimentului al II-lea român de graniţă, cu statul major la Năsăud (1763–1851), din cadrul structurilor militare imperiale austriece, este cunoscută, atât ca urmare a rolului avut în unele evenimente istorice care i-au definit existenţa, cât şi datorită studiilor şi scrierilor istoriografice, mai vechi sau de dată mai recentă.
Mult mai puţine date au fost publicate despre Batalionul I Grăniceresc de Gardă (1933–1940) – destinat, inițial, pentru a fi cantonat în Năsăud, dar instalat efectiv în garnizoana Bistriţa – înfiinţat de regele Carol al II-lea, menit a fi continuatorul vechiului regiment năsăudean, şi care a avut ca areal geografic de recrutare locuitorii din fostele comune grănicereşti.
Tocmai de aceea, lucrarea de faţă îşi propune să ofere cititorilor un corpus documentar privitor la acest batalion prin publicarea sau reluarea unor materiale scrise, provenite din mai multe surse: Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud al Arhivelor Naţionale, Muzeul Grăniceresc Năsăudean, Arhivele Militare Piteşti, presa vremii, însemnări memorialistice etc. (Editorii)
BATALIONUL I GRĂNICERESC DE GARDĂ (1933–1940). CONTRIBUŢII DOCUMENTARE
De aceeași autori...
De la aceeași editură...
Pentru precomenzile făcute până în data de 24 august 2020 doritorii vor primi cărțile cu dedicație și autograf din partea autorului.
„Cum toate personajele implicate au devenit nume sonore ale culturii române, este și acesta un motiv în plus de a ne apleca ceva mai mult asupra angrenajelor care au stat la baza cooptării și promovării în mediul universitar românesc, pentru a desluși mai bine cum de Constantin Noica nu a reușit să ocupe un post universitar, tocmai cel care în contextul a mai puțin de un deceniu se afirmase plenar în câmpul filosofiei românești prin abordări cu nuanțe de originalitate și un interes marcant pentru istoria acestui domeniu.
„Transilvanie tolerantă/ adăpost credințelor”, unde „în rugăciuni unite/ urcă limbile‑mpărțite/ spre dumnezeiescul tron” – așa stă scris în cunoscuta poezie Transilvanie, dulce țară, scrisă de Maximilian Leopold Moltke în anul 1846, devenită imn al sașilor transilvăneni. Într-adevăr, conviețuirea și coexistența numeroaselor comunități de credință cărora le-au aparținut diferitele popoare din Transilvania, i-au fascinat întotdeauna pe vizitatorii regiunii şi reprezintă obiecte de cercetare atrăgătoare pentru o istorie comparativă a religiilor și a formelor lor instituționale.