Mă întreb adeseori şi, cu trecerea vremii, întrebarea asta devine tot mai insistentă, dacă nu cumva totul a început din clipa în care am pus piciorul pe puntea acelui vas alb, un superb briccu trei catarge pe care viitorii marinari învăţau abc‑ul navigaţiei. Era ancorat la un chei mai retras, iar silueta lui se desprindea net dintre puţinele nave care ajungeau pe atunci până în portul nostru, vase vechi de tonaj mic, cu copastia pătată de catran şi de rugină, vase sub pavilion panamez ori liberian, alături de caice turceşti din lemn!
Memoriile unui Pierde-Ţară
De aceeași autori...
De la aceeași editură...
Autorul îşi propune în această carte, să ofere o perspectivă optimistă cu privire la conţinutul „testamentului original”, la tiparul Fiinţei Absolute şi cum din aceasta şi spre aceasta, fiinţa umană „tresare” existând. Autorul explică această „tresărire spirituală” a fiinţei umane din mediul perisabilului şi al muririi în mediul transcendent ţintit, având rostul întâlnirii cu Persoana Divină, cu realitatea existenţei lui Dumnezeu.
O carte dinamică şi inspirată! Nu trebuie să fii atlet sau celebritate ca să apreciezi sentimentele şi emoţiile din această carte… trebuie să fii o fiinţă umană!
„Îți amintești? Ce frumos era. Totul era atât de frumos. Tu și eu – pe potecă. La adăpostul copacilor. Eu înainte, tu în urma mea. Lumina atunci când ajungeam, razele soarelui răsfirându-se în iarbă. Descuiam, intram. Vedeam că totul e în regulă, toate erau la locul lor. Că nimeni nu călcase pe acolo.
„Livia, fiica unică a lui Titu Liviu Maiorescu, spiritul director al „Junimii”, este înmormîntată la cimitirul Bellu, lîngă sepultura tatălui său, după o viaţă trăită mai mult pe alte meleaguri. Ei, la vîrsta adolescentină, în deceniul 1880, îi dedicase Creangă primele capitole ale Amintirilor din copilărie, care fac parte din cultura literară românească de bază, întipărită în minţile noastre infantile la începuturile şcolirii. Data morţii Liviei pe care o găsesc în surse biografice este 1946.