„Aceasta este Evadarea din Timp!”
Era un anumit dor, un regret, dar şi o speranţă în tonul vocii lui, iar ea înţelese că scopul acelei evadări era, pentru el, o căutare fundamentală. O preocupa însă ideea de evadare, în sine, care nu este logică decât în situaţia experimentării ei unice, care se defineşte astfel ca o soluţie definitivă, dar singulară.
Cartea, cu un pronunţat caracter autobiografic, încearcă să zugrăvească într-o primă antiteză România interbelică şi cea de după al doilea război mondial incluzând anii de translaţie către dictatura comunistă şi apoi infernul construit de aceasta. Este o încercare de cronică de familie. Membrii familiei trec prin diferitele etape ale istoriei, destinul lor fiind adânc marcat şi deviat de hazardul acesteia.
Când răsfoieşti în grabă cartea sau arunci o privire la cuprins, cea dintâi impresie este că ai în faţă o diversitate susceptibilă de incoerenţă şi disonanţă. Eseurile sunt legate însă într-o unitate de două idei: 1) există o asemănare rafinată şi profundă între om şi celelalte vieţuitoare de pe pământ, între natură şi cultură, 2) există o latură de iraţional în ambele sfere de existenţă, în prima sub forma hazardului, în a doua sub aceea a unor trăsături şi tentaţii ce generează un rău sistematic, ca să nu spun natural, în cultură şi civilizaţie.
