BRÎNDUŞAN OVIDIU

       „Când am urcat la munte, în plină minune a iernii, căutând liniştea şi pacea atât de necesare celor ca mine, celor care încearcă să aştearnă visuri pe hârtie pentru a le împărtăşi cu alţi visători, nici nu mă gândeam că acolo, în locul acela pierdut de lume, s-ar putea găsi încă un suflet rătăcit asemeni mie. Sus, deasupra ultimului pâlc de pădure, care încearcă zadarnic să cucerească încă un petec de pământ într-o bătălie teribilă, plină de victime uscate în picioare, stă refugiul solitar, scârţâind din bârnele sale vechi ca un moşneag pe vreme vitregă.