„Produs al unei perioade de intensă fermentare emblematică, sigiliul s-a articulat drept un instrument conex culturii scrise medievale de natură pragmatică, cu rolul de a-i confirma destinatarului […] certitudinea că înscrisurile cărora i se alătură […] oglindeau voința, constatările sau înfăptuirile posesorului său, fie că acesta reprezenta o instituție cu proiecție individuală sau colectivă, fie documentele redactate fuseseră emise și sigilate exclusiv în nume propriu. […] În spațiul răsăritean al Ungariei medievale, parțial desfășurat actualmente între granițele României contemporane, cei mai prolifici emitenți ai documentelor autentificate cu sigilii au fost locurile de adeverire emergente în voievodatul transilvănean și în câteva comitate învecinate (Bihor, Cenad și Arad) […]. Cercetarea de față își propune să aducă în atenție elementul central care conferea vigoare actelor emanate din cancelariile acestor foruri, căutând nu doar resorturile de drept prin care sigiliile lor se bucurau de autenticitate în jurisprudența Ungariei medievale, ci și schimbările care s-au produs de-a lungul timpului și care au influențat practica sigilară specifică acestor instituții, confecționarea unor noi matrice sigilare, modificări și inovări ale metodelor de aplicare a sigiliilor.” (din „Introducere”)
SIGILIILE ŞI PRACTICILE SIGILARE ALE LOCURILOR DE ADEVERIRE DIN TRANSILVANIA ŞI COMITATELE ÎNVECINATE ÎN SECOLELE XIII-XIV
De aceeași autori...
De la aceeași editură...
Istoriografia domniei lui Ștefan cel Mare a devenit imensă. Extensiunea ei nu are legătură cu sanctificarea voievodului, ci se prelungește dintr-o conștiință mult mai comună, perfect surprinsă încă de către Mihail Kogălniceanu: Ștefan ar fi lăsat o moștenire atât de prodigioasă, încât te izbești la tot pasul de ea, copleșit și magnetizat.
„Anonim transilvănean”: aceasta era, și încă este, eticheta cea mai frecvent întâlnită în legătură cu picturile vechi transilvănene expuse sau păstrate în muzee și colecții din România și din străinătate. Artiștii locului de dinaintea anului 1600, doar arareori au o identitate proprie alta decât cea artistică revelată de opere. Cele câteva nume menționate recurent în literatura de specialitate sunt clar dominate de numărul „meșterilor” anonimi.
„Semințele acestei cărți au fost plantate pentru prima oară în terenul fertil de la Berkeley. Ele au fost apoi acoperite de mâlul extrem de bogat și copleșitor al arhivelor din Istanbul și Cairo, care au oferit nutrienții necesari răsăririi primilor vlăstari. Apele dătătoare de viață ale universității Stanford au ajutat aceste mlădițe să crească, iar soarele și energia de la universitatea Yale au dus la apariția roadelor. Din fericire, în natură trecerea de la semințe la rod este mult mai scurtă decât drumul parcurs de această carte.