Autorul, decedat în urmă cu câţiva ani, a fost membru al Academiei Maghiare, şef de sector la Institutul de Istorie al aceleiaşi academii, profesor consultant la câteva universităţi din ţara vecină. La comanda unei edituri engleze, a redactat acest volum. La scurt timp, a fost publicat, în maghiară, iar acum se află în pregătire, a doua ediţie engleză. Este prima sinteză de acest tip, foarte modernă şi extrem de „rece”, din punct de vedere naţional, care se scrie după cel de-al Doilea Război Mondial. Istoriografia românească nu deţine încă o traducere de istorie a regatului medieval maghiar, cu toate că interesul pentru această istorie este superlativ, atât prin implicările din Transilvania, cât şi peste munţi, în Ţara Românească şi Moldova. Traducerea face oficiul de a transfera o întreagă terminologie instituţională care nu are sau are echivalări ambigue şi incorecte. Îngrijitorii de ediţie au produs o introducere biografică şi o apreciere asupra realizării, din punct de vedere al interesului românesc.
Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei medievale (895-1526). Ediția a II-a.
De aceeași autori...
De la aceeași editură...
„Acest volum este rezultatul unui proiect de cercetare focalizat pe interacţiunea dintre ofiţerii armatei habsburgice şi societatea civilă, o abordare originată prioritar în istoria socială şi nu în cea militară. De altfel, dintre cei trei editori ai volumului, doar Csaba Horváth este un specialist în istorie militară.
„Cartea de faţă, Pictura românească de cult în Bihorul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, prezintă cel puţin două trăsături fundamentale care merită reliefate. Mai întâi, sunt evidenţiate, într‑o lumină intelectuală generoasă, atât determinările sociale, economice şi spirituale din respectiva perioadă, cât şi modul în care arta religioasă românească a răspuns cu largheţea conceptuală specifică acestora, scoţând mereu la suprafaţă conştiinţa artistică (inclusiv cea populară) care a tradus vizual aceste nevoi.
„Produs al unei perioade de intensă fermentare emblematică, sigiliul s-a articulat drept un instrument conex culturii scrise medievale de natură pragmatică, cu rolul de a-i confirma destinatarului […] certitudinea că înscrisurile cărora i se alătură […] oglindeau voința, constatările sau înfăptuirile posesorului său, fie că acesta reprezenta o instituție cu proiecție individuală sau colectivă, fie documentele redactate fuseseră emise și sigilate exclusiv în nume propriu.