„Ideea unei lucrări de vastă topografie arhitecturală, extinsă pe un segment temporal masiv, s-a născut din constatarea impasului ideatic în care se găsește arhitectura ecleziastică greco-catolică contemporană. Meditația asupra cauzelor care au condus la situația actuală a relevat câteva elemente importante și în contextul demarării acestui studiu. Una dintre primele constatări ale cercetătorului istoriei arhitecturale din ambianța acestei confesiuni transilvane este necesitatea studiului acestui domeniu începând cu nivelul de bază. În anul 2008, când a fost iniţiată această cercetare, istoriografia artistică română nu oferea alte lucrări axate pe această temă decât cele din perioada comunistă, cu anatemele specifice aruncate asupra greco-catolicismului. Dacă istoriografia românească a recuperat enorm în ultimul deceniu, în ceea ce priveşte studiul Bisericii Greco‑Catolice din Transilvania – începând cu aspectele organizării instituționale și până la elementele istorico‑identitare – evoluția nu a fost similară sub aspectul cunoașterii și al recuperării creației artistice aferente, din perspectiva acestui comanditar unic: Biserica Română Unită.1 Singurele informații îmbucurătoare vin dinspre comunitatea istoricilor de artă străini interesaţi de studiul acestui subiect şi care tratau caracterul european al greco‑catolicismului, ieşind din cadrele naţionale, cu toate posibilităţile comparative furnizate de acest aspect.” - fragment din Introducere
PROGRAMUL ARHITECTURAL AL BISERICII ROMÂNE UNITE CU ROMA EPISCOPIA DE GHERLA ȘI CLUJ-GHERLA (1853–1947). TENDINȚE STILISTICE ÎNTRE ORIENT ȘI OCCIDENT
De aceeași autori...
De la aceeași editură...
„Acest volum este rezultatul unui proiect de cercetare focalizat pe interacţiunea dintre ofiţerii armatei habsburgice şi societatea civilă, o abordare originată prioritar în istoria socială şi nu în cea militară. De altfel, dintre cei trei editori ai volumului, doar Csaba Horváth este un specialist în istorie militară.
„Cartea de faţă, Pictura românească de cult în Bihorul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, prezintă cel puţin două trăsături fundamentale care merită reliefate. Mai întâi, sunt evidenţiate, într‑o lumină intelectuală generoasă, atât determinările sociale, economice şi spirituale din respectiva perioadă, cât şi modul în care arta religioasă românească a răspuns cu largheţea conceptuală specifică acestora, scoţând mereu la suprafaţă conştiinţa artistică (inclusiv cea populară) care a tradus vizual aceste nevoi.
„Produs al unei perioade de intensă fermentare emblematică, sigiliul s-a articulat drept un instrument conex culturii scrise medievale de natură pragmatică, cu rolul de a-i confirma destinatarului […] certitudinea că înscrisurile cărora i se alătură […] oglindeau voința, constatările sau înfăptuirile posesorului său, fie că acesta reprezenta o instituție cu proiecție individuală sau colectivă, fie documentele redactate fuseseră emise și sigilate exclusiv în nume propriu.