- Acad. Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academie Române (fragment din Introducere)
„Lucrarea începe cu o explicarea viziunii maghiarilor despre sine, viziune centrată – după aprecierea autorului – pe ideea de popor superior, cultivată atent în conștiința colectivă. Partea cea mai consistentă a cărții se referă la ceea ce Jerguš Ferko numește „cele șapte autoamăgiri ale ungurilor”: Podișul Carpatic „lipsit de populație” la „honfoglalás”, adică la „descălecatul” de la 896 al „părinților patriei”; „cucerirea de patrie” preconcepută și bine pregătită de către strămoși; Ștefan I și coroana sa; trădarea lui Phaeton sau imperiul de o mie de ani numit Ungaria Veche; Trianon-ul ca pretext; fuga din fața propriului trecut; maghiarii ca victime privilegiate. Urmează câteva capitole restrânse, dedicate cultului violenței și al violatorilor, Panteonului maghiar, relațiilor dintre maghiari, evrei și germani, filosofiei politice maghiare în raport cu tehnologia și, în fine, îndemnului de întoarcere comună la o istorie realistă.
Jerguš Ferko a fost un cunoscut jurnalist și publicist slovac din perioada de cădere a comunismului, a „cortinei de fier” și de trecere de la Cehoslovacia la cele două state noi ale slavilor occidentali (Cehia și Slovacia), despărțite prin „revoluția de catifea”. Din această perspectivă, autorul lucrării de față a fost și un luptător, un activist civic, un intelectual participant la facerea istoriei. A trăit printre maghiarii din Slovacia și le-a cunoscut modul de viață, pe de o parte, iar pe de alta, s-a lovit mereu de mentalitatea generală a ungurilor, de psihologia poporului maghiar trăitor în ceea ce, cu mândrie, se cheamă (în Ungaria și printre unguri) „Bazinul Carpatic”. Drept constatare generală, reieșită din viață și din lecturi asidue, se formulează ideea că maghiarii, de-a lungul existenței lor, au manifestat constant dorința de a avea mai mult decât au fost în stare să creeze singuri, de unde s-a născut și perpetuat patima de a-i domina pe vecini, pe care și i-au făcut iremediabil inamici. Demontarea pe rând a clișeelor amăgitoare se face apoi fără prea mare efort. Mai întâi, autorul arată că „patria” a fost preluată (cucerită), în jurul anilor 900, de la populațiile preexistente, între care slavii erau numeroși și importanți și că regiunea („Podișul Carpatic”) nu a fost niciodată, din epoca de piatră încoace, nelocuită. Apoi se susține că stadiul ungurilor ajunși la Dunărea Mijlocie sub Arpad era unul gentilic-tribal, specific populațiilor stepei care trăiau din jaf și că nu se poate vorbi de scopul asumat al întăririi statului prin acele razii de pradă, din simplul motiv că statul nu exista atunci, în faza uniunilor de triburi. Se insistă apoi pe augmentarea personalității regelui Ștefan I și pe falsificarea datelor privind coroana sa, care, de fapt, nu a fost cunoscută și purtată niciodată de acest întemeietor. Este demontată și ideea „imperiului” ungar de o mie de ani, se insistă asupra zestrei slave din etnicul maghiar, asupra componentelor alogene (slave, românești, germane etc.) din alcătuirea elitei ungare, asupra vieții economice de vârf concentrate în alte părți decât Ungaria propriu-zisă, asupra imposibilității ungurilor genuini de a stăpâni imensul teritoriu pe care voiau să-l domine, asupra străinilor care au ocupat posturi înalte în statul ungar, asupra „îngâmfării domnești” a ungurilor, asupra limbii maghiare normate și structurate gramatical foarte târziu, asupra conștiinței ungurilor de apărători ai Occidentului și de stavilă în fața otomanilor, asupra caracterului reacționar al Revoluției ungare de la 1848-1849, ridicate contra popoarelor și populațiilor care trăiau în regiune etc. În continuare, autorul susține că „tragedia” sau „catastrofa” Trianon-ului, care se constituie drept lamentația principală a maghiarilor din ultimul secol, a fost, în fapt, dreptatea istorică făcută deopotrivă popoarelor asuprite și ungurilor. Autorul explică mai departe cum „fuga din fața propriului trecut” le-a înlesnit ungurilor cultivarea ideii de „misiune milenară”, de „civilizatori ai Bazinului Carpatic”, predestinați și astăzi (după credința unora dintre ei) să fie garantul stabilității, al democrației și al liberalismului în această parte a Europei. De aici nu a fost decât un pas până la convingerea – criticată, natural, de autor – că Ungaria merită o atitudine specială a Occidentului față de ea, în ciuda oricărei conduite pe care ar avea-o. Iar din acest din urmă pas derivă ultima autoamăgire numărată de autor (toate aceste autoamăgiri fiind încadrate în fatidica cifră șapte, prezentă copios în întreaga mitologie maghiară): convingerea că maghiarii, suferind mai mult pe lumea asta decât oricare alt popor și fiind, totuși, făuritori majori de cultură și civilizație, merită un loc între marile puteri, merită libertăți și recunoașteri la nivel de privilegii, statuate prin documente cu valoare juridică internațională. În următoarele patru capitole, succinte, se deplânge practica maghiarilor de confisca obiecte de valoare inestimabilă (documente, cărți, opere de artă, tezaure, artefacte etc.) ale popoarelor conlocuitoare, de a le păstra la sine și de a nu le înapoia (în ciuda unor obligații asumate prin tratate) și de a le expune, pe unele, în muzee, drept ungurești; se caracterizează critic personalitățile supralicitate ale Panteonului (Attila, Bulcsù, Klapka, Kossuth Lajos, Petőfi Sándor – cu cele două decese ale sale! –, Horthy Miklós, Bardossy Miklós, Eszterházy János, Bibó István), în contrast cu „maghiarii luminați” (Károly Mihály, Vladislav Füredy, Bartók Béla, Mocsáry Lajos), binevoitori față de slovaci, dar, cel puțin unii dintre ei, marginalizați de propaganda oficială; se subliniază rolul germanilor și al evreilor în integrarea maghiarilor în Europa; se revine, în al șaselea capitol, la critica politicii de maghiarizare forțată, devenită program de guvernare în secolele al XIX-lea și al XX-lea, adică în epoca naționalismului modern și contemporan ungar. Partea finală a cărții este o pledoarie pentru înțelegere și dialog, centrată pe ideea că numai întoarcerea realistă la istoria comună adevărată poate asigura un viitor comun senin al maghiarilor și slovacilor. Trebuie spus că Jerguš Ferko nu a apucat să termine cartea și nici s-o corecteze, s-o revadă și, eventual, s-o refacă în anumite părți ale sale. De aceea, poate, unele expresii par fruste, încărcate de pasiune, aruncate pe hârtie din spirit de revoltă și de indignare.
Trebuie precizat, de la început, că nu avem în față o lucrare de istorie, scrisă după rigorile cercetării de specialitate, ci un eseu. Prin urmare, cartea se caracterizează printr-un limbaj jurnalistic, publicistic, sentimental, poetic pe alocuri, polemic, pamfletar, ironic, dar nu științific.
(...)
Rândurile operei de față, scrise de un intelectual slovac, arată și că românii nu sunt singulari în reacțiile lor față de naționalismul maghiar, că nu sunt doar ei „obsedați” de trecutul comun și nici unicii nemulțumiți de disprețul față de alte popoare și populații care răzbate din când în când dinspre anumite elite din Ungaria și dinspre anumiți lideri maghiari din țările din jur. Este evident pentru oricine că aceste exagerări cultivate de generații între maghiari nu trebuie generalizate, că există anumite cercuri cu tentă xenofobă care acutizează lucrurile, că se manifestă adesea, deopotrivă în societățile ungară, slovacă și română, forțe puternice ale dialogului, înțelegerii și colaborării.”
