A muri. O să ne săturăm cândva de absența cuiva din noi ori o să bocim lipsa noastră dintr-însul? Ambele variante s-au zaharisit. Nu iubim oamenii pentru calitățile prin care ne sunt superiori. Îi îndrăgim însă pe aceia ce vor să depindă de ceea ce îi forțăm să fie. În plus, de multă vreme nu mai știm de ce anume urâm pe cineva. Am încerca parcă și alte sentimente, dar cele învechite ne-au devenit prea confortabile ca să acceptăm altele înnointe. Și când trecem prin clipe grele, cu speranțele înșfăcate de guler, ne vizitează o neliniște: oare ce-o fi vrând de la noi decursul zilei de azi, atât de precipitată și agresivă? Ea o să fie, „ce-a fost a fost”, ridicarea din umeri de a doua zi? Atât? De fapt, epocile se disting tot mai pregnant, își retrag ambasadorii. Iar contemporanii, mari amatori de răscruci, sunt martori entuziaști la această despărțire a apelor. Moartea? Nimic de oftat, totu-i de uitat. Cândva, oamenii erau mai puțin impulsivi: se obișnuiseră cu muritul și nu se antrenau din răsputeri pentru trăit. Schimbându-se însă, adamii și-au ales parcă dinandins o deviză ce nu-i motivează, îi resemnează: un moment altfel, poate deturna o viață mereu la fel; sau, dacă preferă emfaza, nu se sfiesc să tot repete: nu vrem să ne ducem viața temându-ne de opusul ei. E o ambiție care depinde și de ceea ce memoria mai e acum în stare: mai știe careva că a trăi și a exista nu se confundă? Nici nu ar mai trebui să întrebăm „din mine, ce mai rămâne celorlalți?”. E prea patetic, mai ales că subîntinde prezumția posterității. Mai cuminte ar fi fost să formulăm cam așa: „Eu în cine o să subzist?” Nu poți decât să aduni mai multă poveste. Ce-ar însemna asta? Să-ți umpli pașii cu lumile în care pătrunzi. O să-ți îngâduie să iei din ele, punând în tine, ceea ce îți este mai de preț; cu toate ca nici lor nu le prisosește acel ceva de mare bine.
Autorul
