Ştefan J. Fay (1919-2009) are darul prieteniei critice, cum numeşte Constantin Noica ştiinţa lui de a face să rodească orice gest de cultură. Epistolarul, adică schimbul de scrisori dintre Ştefan J. Fay si Marcel Moreau, este una dintre dovezi. Autor al extraordinarului roman pe temă transilvană Moartea baroanei, Ştefan Fay a mai scris Cronologia lui Kemény. Caietele unui roman care nu s-a scris, dar şi Memoriile lui Ioan Kemény, apărute graţie stăruinţei sale, ori cărticelele dense despre istoria Transilvaniei ori despre Rascoala de la 1907, aceasta din urmă ţesută mai apoi romanesc. El şi soţia sa Voica s-au cunoscut în casa lui Octavian Tăslăuanu, prieten al părinţilor lui „încă de pe vremea bătăliei pentru Transilvania”, soţia acestuia, născută Sturza, fiind mătuşa Voicăi. Se reîntâlnesc în casa Lizetei Odobescu şi a lui Eugen Goga, fratele poetului, „iarăşi prieteni cu părinţii mei, din aceeaşi vreme a bătăliilor parlamentare, în care tata dăduse votul pentru alipirea Transilvaniei…” Mai târziu, prin Voica, ajunge „în intimitatea lui George Enescu şi a soţiei sale, Maruca Rosetti-Cantacuzino.” Marcel Moreau îi descrie, uimit să le descopere graţia: „Îşi amintesc totul şi ştiu restul. Septuagenari parcă din nebăgare de seamă, colinda trecutul, prezentul şi viitorul fără a părea să facă vreo diferenţă între categoriile temporale […] totul ţine de un odinioară imediat, aproape palpabil”. Prima sa limbă a fost japoneza… Tatăl, întors de la Tokio, moare la Bruxelles, unde era prim secretar al Legaţiei Române. Tânărul Stefan Fay face ucenicie în atelierul sculptorului Ion Jalea, alt prieten al părinţilor săi. Studiază la Bucureşti sculptura, apoi pictura. Începe să scrie. Ajunge secretar al Enciclopediei Române, volumele II şi III. Întâlnirea cu câteva somităţi ale intelighenţiei noastre, unele dintre ele vechi prieteni ai tatălui său, îl marchează. Printre ei, Mircea Vulcănescu, coleg şi prieten cu Eugen Ionescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade… Ni se propune aici o mărturie a unei vieţi deloc uşoare, dar, fără îndoială, pline şi implinite. Tot ce scrie Stefan J. Fay este confesiune, document şi, în sensul cel mai înalt al cuvântului, manifest.
