Comunismul se instalează temeinic odată cu plecarea forțată în exil a regelui Mihai (30 decembrie 1947), cu destructurarea vechilor instituții prin epurarea cadrelor și reorganizarea administrativă. Zeci de mii de oameni au fost dați afară din magistratură, administrație, armată, poliție, universități etc. Unii dintre aceștia au fost aruncați în închisori, alții deportați . Cei mai norocoși (și cei cu mulți bani) au reușit să fugă peste graniță în Occident.
Persecuțiile nu au vizat doar elitele vechiului regim, ci pe toți cei care gândeau, se comportau și acționau altfel decât comuniștii: clasa de mijloc (burghezia) și țărănimea înstărită (chiaburii cum ziceau comuniștii). Pentru comuniști, aceste două categorii sociale reprezentau inamicul prin excelență, inamic ce trebuia eliminat din corpul social. De altfel, în propaganda și documentele vremii, cei care aparțineau acestor categorii erau catalogați drept „dușmani ai poporului”. Poporul fiind reprezentat, în ideologia și propaganda comunistă, de către muncitori și țărănii săraci. De altfel, pe aceștia s-au bazat comuniștii în planul lor de schimbare a societății și de creare a omului nou.
Urmând modelul Gulagului sovietic, deportările au început în 1944, primele acțiuni de acest gen vizându-i pe etnicii germani acuzați de colaborare cu autoritățile naziste, care au fost trimiși în URSS. A urmat strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale sau a familiilor deținuților politici conform Decretului-Lege nr. 83/1949.
Țăranii care s-au opus colectivizării au fost și ei la rândul lor dislocați din satele răzvrătite în sate deja „pacificate” de autorități. În 1949/1950, numeroși țărani din Bihor, Arad, Teleorman au fost trimiși în „lagăre de muncă” în Bărăgan, drept pedeapsă pentru că s-au opus colectivizării.
Începând cu 1954, foștii deținuți politici, eliberați din închisori și lăgăre de muncă, au fost pedepsiți „administrativ” cu domicliu obligatoriu în diverse localități din Bărăgan, ca urmare a Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954. Această „pedeapsă administrativă” putea avea o durată între 6 și 60 de luni, dar putea fi prelungită la nesfârșit . Conform acestei hotărâri, 1.997 persoane eliberate din detenție au fost trimise în Bărăgan, purtând în buletin faimosul DO (Domiciliu Obligatoriu) .
Cel mai amplu și dramatic episod al acestui fenomen represiv a avut loc în seara de 18 spre 19 iunie 1951, episod cunoscut în literatura de specialitate ca „Rusaliile Negre”, când aproximativ 44.000 de persoane , care locuiau pe o rază între 25-35 de km de la granița cu Iugoslavia, au fost deportate în Bărăgan într-una din cele mai secrete, rapide și represive acțiuni organizate de autoritățile comuniste. Germani, bulgari, sârbi, evrei, români bănățeni și olteni, basarabeni, bucovineni, aromâni, vlahi, megleno-români etc. au fost deportați din zona lor de origine sau de „dislocare” în plin câmp, unde au fost obligați să își construiască, pornind de la zero, o nouă viață.
