Prefață Lucian Nastasă-Kovács și Ottmar Trașcă
Prefață
Ignorată cu desăvârșire de istoriografia română de până în ultimul deceniu al secolului XX, tema deportării romilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial caută a recupera decalajul și a scoate din uitare încă unul dintre mecanismele regimului antonescian care manifesta, printre altele, o vădită ostilitate față de toți acei supuși ne-români, cu sau fără cetățenie. Iar contribuțiile ultimelor aproape două decenii nu sunt de neglijat, cu atât mai mult cu cât ele au căutat să-și întărească analizele pornind mai ales de la acele surse documentare provenite de la principalele instituții ale statului totalitar implicate în mecanismul epurării: Președinția Consiliului de Miniștri, Inspectoratul General de Poliție, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Prefectura Poliției Capitalei și, într-o oarecare măsură, Marele Stat Major al Armatei. Cum de la sine se înțelege, acestora li s-a adăugat treptat o suită de mărturii orale din partea puținilor supraviețuitori, ceea ce reprezintă o altă fațetă a acestui tragic eveniment. Ca și în cazul evreilor, una dintre problemele de prim rang pare a fi cea a cifrelor, și nu fără îndreptățire. Finalmente, totul devine o chestiune de „filozofie a numerelor”, care trece parcă în umbră alte aspecte, nu mai puțin importante.
În acest context, lucrarea de față se înfățișează ca o cercetare mult mai complexă, nu doar pentru că sistematizează informații deja existente pe tema deportărilor în Transnistria, ci doarece conturează în fond istoria unui grup etno-cultural suficient de vitregit în istoria românilor. Să nu uităm totuși că am fost cei din urmă de pe continentul european care i-au eliberat pe romi din robie, într-o vreme în care – în alte spații – aveau drepturi cetățenești încă de multă vreme.
Așadar, avem de-a face cu un studiu complex, care pune în discuție terminologii și concepte (genocid, holocaust etc.), reconstituie și contextualizează istoria interbelică a romilor, dar dezvoltă sintetic și teoriile rasiale din epocă, ce au justificat de fapt tragedia din Transnistria. Dar peste toate, Florinela Giurgea (Naciu-Rușcea) face propriile investigații arhivistice, aducând astfel o contribuție esențială la amplificarea cunoașterii.
Cum indică și titlul, miezul cercetării îl constituie deportarea în Transnistria a romilor, care a avut cu totul alte rațiuni decât în cazul evreilor. Evident, nu poate fi negată conotația rasială, de vreme ce utilizarea termenului de „țigan” este permanentă în discursul epocii.
Lucrarea scoate în evidență o pagină neagră din istoria României, pagină pe care, din nefericire, unii se prefac că nu o văd. Autoarea ia în discuție importanta temă a „negaționismului”, iar un capitol distinct este dedicat unui studiu comparativ cu situația romilor din Italia în aceeași perioadă și sub același tip de ideologie. Cu acribie și, uneori, chiar cu un cult pentru detaliu, stilul autoarei, bine controlat, cu îngrijite trimiteri la surse, indică un specialist pe deplin format. Apreciem că lucrarea de față constituie o reală contribuție științifică la tema deportării romilor în Transnistria în perioada 1942-1944.
Dr. Lucian Nastasă-Kovács
Academia Română. Institutul de Istorie „George Barițiu” Cluj-Napoca
Cercetarea Holocaustului din România în perioada celui de-al Doilea Război Mondial a beneficiat de-a lungul timpului – îndeosebi în perioada postdecembristă – de un interes constant din partea istoricilor români și străini. În plan istoriografic acest interes s-a reflectat prin introducerea în circuitul științific, îndeosebi în perioada postdecembristă, a unui număr însemnat de lucrări, studii și volume de documente, ce au investigat teme precum locul și rolul minorității evreiești în cadrul societății românești, precum și raporturile cu statul român, natura antisemitismului antonescian, legislația și măsurile antisemite inițiate și adoptate de regimul patronat de generalul – din august 1941 mareșalul – Ion Antonescu, acțiunile de deportare și exterminare îndreptate împotriva populației evreiești din Basarabia, Bucovina de Nord și Transnistria, ori deportarea romilor în Transnistria. În pofida unei literaturi de specialitate dense și valoroase, cu o paletă largă de opinii și interpretări pertinente, există încă numeroase aspecte referitoare la Holocaustul din România în cursul celei de- a doua conflagrații mondiale insuficient cercetate, printre acestea numărându-se în opinia noastră inclusiv măsurile discriminatorii adoptate de regimul antonescian împotriva minorității rome. Prezenta lucrare, dincolo de menirea sa firească de a umple un gol istoriografic, poate oferi răspunsuri la o serie de întrebări cu privire la politica rasială promovată de regimul antonescian și contribui în mod evident inclusiv la o mai bună cunoaștere a trecutului zbuciumat al acestei minorități – prin intermediul unei analize echilibrate și multidisciplinare.
Obiectivul principal al lucrării de față îl reprezintă abordarea deportării romilor în Transnistria din perspectiva analizării acestei măsuri ca politică publică, în cadrul „politicilor de populație” elaborate de instituțiile vremii (în primul rând de specialiștii care activau în cadrul Institutului Central de Statistică, dar nu numai). Această abordare este firească, dacă luăm în considerare faptul că atât Ion Antonescu, cât și vicepremierul Mihai Antonescu și-au exprimat în repetate rânduri dorința de a soluționa chestiunea evreiască, precum și de a asigura „omogenizarea” națiunii, într-o manieră sistematică, în consens de altfel cu metodele implementate la nivel european.
În economia capitolului II, dedicat delimitărilor conceptuale, autoarea consacră câte un subcapitol pentru explicarea utilizării termenilor de Holocaust, Porrajmos, Samudaripen în legătură cu persecuția romilor în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv în România, respectiv pentru a trata și a analiza dacă măsura deportării romilor în Transnistria se încadrează în terminologia de genocid, masacru sau purificare etnică. Ultimul subcapitol al acestuia, cel mai important în opinia noastră, prezintă și analizează planurile referitoare la schimburile de populație, respectiv „politicile de populație” elaborate de Sabin Mănuilă, directorul Institutului Central de Statistică și principalul colaborator al mareșalului Ion Antonescu în acest domeniu, precum și legătura existentă între aceste planuri, respectiv politica rasială și de purificare etnică gândite și implementate parțial de regimul antonescian, îndeosebi în anii 1941-1942.
În cadrul capitolului III, intitulat „Problema romilor în România interbelică”, se prezintă pe larg geneza și evoluția așa-numitei „probleme a romilor” în România interbelică, capitolul fiind structurat în patru subcapitole. Astfel, în „«Problema evreiască» și «problema țigănească». Cazul european și cazul românesc”, autoarea relevă atmosfera existentă în societatea României interbelice, respectiv tratează comparativ maniera în care opinia publică ori clasa politică (partide, guvern etc.) s-au raportat la cele două minorități. Subcapitolul „Romii în viața socială a României interbelice” trasează succint istoria minorității rome din România, plecând de la momentul dezrobirii acestora până la emanciparea și asimilarea lor din perioada interbelică. În acest sens, se remarcă maniera în care percepția asupra romilor se modifică îndeosebi în perioada interbelică, cu identificarea treptată a acestora drept „vagabonzi”. Din acest capitol nu puteau lipsi teoriile rasiale referitoare la evrei și la romi, prezente pe o scară destul de largă în România interbelică. Astfel, autoarea prezintă modelele rasiale naziste preluate în România, răspândirea acestora și în ce măsură ele au beneficiat de adeziune ori susținere în cadrul opiniei publice românești, dezbaterile iscate în jurul lor în cadrul mediilor intelectuale, poziția cercurilor decizionale în această privință, precum și „soluțiile” identificate și aplicate în cazul romilor. În ultimul subcapitol, autoarea prezintă succint politica promovată de regimul Antonescu în chestiunea romilor, trecând în revistă și analizând posibilele motivații ale deportării romilor în Transnistria.
Capitolul IV, intitulat „Deportarea romilor în Transnistria”, ce reprezintă practic o continuare a ultimului subcapitol din capitolul precedent, fiind în opinia noastră și cel mai reușit din cadrul prezentei teze, este consacrat de autoare deportării romilor în Transnistria ca politică publică. Astfel, în cadrul primelor două subcapitole, „O problemă cantitativă: recenzarea romilor și numărul de deportați” și respectiv „O problemă calitativă: motivarea deportării și categoriile celor deportați”, aceasta prezintă și dezbate erorile înregistrate în ce privește raportările întocmite de autorități cu privire la numărul deportaților, precum și în ce privește categoriile de persoane deportate efectiv în Transnistria. De altfel, erorile înregistrate au avut ca rezultat o serie de incidente neplăcute pentru autorități, petrecute îndeosebi la unitățile armatei aflate pe front. Bunăoară, soldații de origine romă, informați pe diferite căi de deportarea familiilor lor în Transnistria, au solicitat permisiunea superiorilor de a pleca în căutarea lor. Pe de altă parte, conducerea armatei, confruntată cu aceste cazuri și în lipsa unor instrucțiuni clare, a solicitat la rândul ei indicații cu privire la procedura ce trebuie urmată, dat fiind faptul că această chestiune putea avea și alte repercusiuni (dezertări, receptarea și tratarea tuturor romilor drept „suspecți” etc.). Pe baza surselor documentare și a bibliografiei utilizate, autoarea prezintă pe larg inclusiv situația gravă a romilor deportați în Transnistria, tratamentul inuman aplicat acestora ce a dus la moartea unui mare număr de deportați, precum și percepțiile diferite ale deportării în vechiul Regat, respectiv Transilvania. Ultimul subcapitol din cadrul capitolului IV are ca obiect implementarea politicii publice, măsurile de ajustare, precum și evaluarea acestora.
În capitolul V, intitulat „Studiu de caz: Romii în Italia fascistă”, autoarea verifică anumite ipoteze de lucru, trecând în revistă și analizând succint măsurile adoptate împotriva romilor în Italia fascistă, îndeosebi în perioada în care aceasta a devenit partenerul Germaniei național-socialiste în arena internațională.
În fine, capitolul „Reflectarea deportării romilor în perioada postbelică” este consacrat manierei în care problematica deportării romilor se reflectă în anii postbelici, având ca punct de plecare abordarea deportării romilor în cadrul așa-zisului proces al „Marii trădări naționale”. Autoarea prezintă și analizează rechizitoriul privind crimele comise împotriva umanității, constatând faptul că crimele comise împotriva romilor sunt în umbra celor înfăptuite la adresa evreilor, respectiv strategia de apărare și justificare a măsurilor adoptate împotriva romilor, din partea celor acuzați. Totodată, trece în revistă tratamentul romilor la revenirea în țară, mărturiile supraviețuitorilor și eforturile întreprinse la nivel internațional în vederea recunoașterii „Holocaustului romilor”, campanie în care au fost angrenați inclusiv activiști romi din România.
Se cuvine a fi apreciat în mod deosebit efortul de documentare consistent întreprins de doamna Florinela Naciu-Rușcea (Giurgea), ce relevă aria de cuprindere informațională, caracterul multidisciplinar al cercetării, precum și orizontul teoretic cuprinzător al tezei, bibliografia de specialitate fiind considerabilă pentru tema abordată – numeroase surse documentare, îndeosebi inedite, dar și edite.
În concluzie, avem în față un demers științific reușit, ce se remarcă prin noutatea cercetării, soliditatea documentării, prin maniera de abordare obiectivă și prin judecățile de valoare expuse, dar și prin modalitatea în care este tratată o temă de cercetare complexă și sensibilă.
Dr. Ottmar Trașcă
Cercetător științific principal I
Academia Română – Institutul de Istorie „George Barițiu” Cluj-Napoca
