„Gândul acestei cărţi este vechi de câteva decenii. Mai exact din anii când coordonam, împreună cu Mircea Zaciu şi Marian Papahagi, Dicţionarul scriitorilor români. Dădeam importanţă atâtor fapte de biografie, mediocre sau nu, citam, in bibliografie, atâtea titluri, obscure sau nu, uitând că, vorba lui P. Ţuţea, singura care ne face esenţiali este moartea. Unii scriitori au cunoscut dostoievskiana amplificare a conştiinţei prin boală, insomnia chinului şi religiozitatea spaimei (alienaţie mintală, tuberculoză, epilepsie, boli cronice, drame identitare, tulburări psihice, congestii cerebrale, accidente vasculare, infirmităţi, paralizie, depresii acute şi stupefiante). Pentru alţii, finalul de viaţă a venit ca surpriză a unor adversităţi istorice: au fost arestaţi, asasinaţi, otrăviţi, s-au sinucis, au căzut pe front, au pierit în lagăre, închisori, exil şi câmpuri de exterminare. Or, în lucrările de lexicografie literară tocmai aceste experienţe extreme ale autorilor erau, uneori, simplu enunţate, alteori, eludate cu desăvârşire. A trebuit atunci să le gândesc într-o formulă care să ofere operei deschiderea pe care n-o mai putea oferi puterea stinsă a cuvintelor.
N-am avut, prin urmare, în vedere, fenomenul fizic al morţii imediate, ci momentele din biografia scriitorului (o întâmplare, un episod, o disperare, o dramă) în măsură să-l îndrepte spre ceea ce Mark Twain numea eternitatea care ne face pe toţi egali.”
Aurel Sasu
