Tragedia celui de-al Doilea Război Mondial, prin ochii unei fetiţe aflate la vârsta marilor întrebări. O serie de 48 de povestiri, spuse de vocea inocentă a unui copil care strabate Europa împreuna cu familia, urmărită de constante incertitudini.
„Nu cred eu că timpul trece, din trecut în viitor
Infinitul este unul, în prezentul călător
Nu cred nici că sensul vieții, elixirul tinereții
Nu-l cunoaște eul care, stă ascuns în ochiul minții
Mă întreb adeseori şi, cu trecerea vremii, întrebarea asta devine tot mai insistentă, dacă nu cumva totul a început din clipa în care am pus piciorul pe puntea acelui vas alb, un superb briccu trei catarge pe care viitorii marinari învăţau abc‑ul navigaţiei. Era ancorat la un chei mai retras, iar silueta lui se desprindea net dintre puţinele nave care ajungeau pe atunci până în portul nostru, vase vechi de tonaj mic, cu copastia pătată de catran şi de rugină, vase sub pavilion panamez ori liberian, alături de caice turceşti din lemn!
