„Livia, fiica unică a lui Titu Liviu Maiorescu, spiritul director al „Junimii”, este înmormîntată la cimitirul Bellu, lîngă sepultura tatălui său, după o viaţă trăită mai mult pe alte meleaguri. Ei, la vîrsta adolescentină, în deceniul 1880, îi dedicase Creangă primele capitole ale Amintirilor din copilărie, care fac parte din cultura literară românească de bază, întipărită în minţile noastre infantile la începuturile şcolirii. Data morţii Liviei pe care o găsesc în surse biografice este 1946. În amintirea mea rămăsese, greşit, că pe crucea de la capul mormîntului era înscris 1952. Oricum, de fapt e totuna. Cînd i-am văzut numele pe piatra tombală, era spre mijlocul anilor 1960, eram student şi tocmai descoperisem în ediţia Kirileanu „glosarul” lui Creangă, unde acela îşi tălmăcea vorbele prea „crengeşti” la cererea domnişoarei Livia.
Magistrul George Călinescu spune undeva că, în biblioteca lui ideală, Homer şi Dante – îmi pare – sînt contemporani, fiindcă amîndoi aparţin unui timp al valorilor absolute, scos din cronologie. Cît despre mine, înaintea mormîntului acestei doamne care la începutul vieţii respirase acelaşi aer cu Eminescu, Caragiale, Creangă, şi pe care aş fi putut-o întîlni şi cunoaşte eu însumi ca pe o străbunică – eu copil, şi ea la finele drumului ei terestru –, realizam dintr-odată, ca o revelaţie, că între mine şi Giganţii secolului de aur românesc, pe care îi situasem întotdeauna în vremuri legendare, aproape ireale şi la fel de îndepărtate ca minunăţiile basmelor, nu era decît o singură mare verigă din lanţul generaţiilor. Straturile istoriei se comprimau, Uriaşii altei vîrste, de dincolo de timpul măsurabil, îmi veneau aproape, în carne şi oase, doar la distanţă de o viaţă eternă. Întindeam mîna în spate şi-i atingeam, prin mijlocirea Liviei Maiorescu. Lor mai întîi şi apoi altor cîtorva, am încercat să le ridic statui sau măcar busturi care să le semene cît de cît, cu puterile mele, pe bîjbîite – şi din hîrtie.
* * *
Se poate ca uneori, în comentariul de la un scriitor la altul, să fi reluat repetitiv idei, şi chiar ca formulările să fie asemănătoare. Faptul nu e nicicum datorat neglijenţei. Dar unghiul meu de vedere, ca principiu estetic, a fost mereu acelaşi, iar genul proxim, numitorul comun între autori chemau aceeaşi schelă de bază în aprecierea operelor. Şi formulările, odată găsite, îmi aparţineau, încît le puteam refolosi acolo unde se potriveau din nou: ar fi fost doar trişerie şi abilitate făţarnică din parte-mi să le costumez în variante sinonimice pe care lectura atentă le-ar fi dat oricum la iveală. Iarăşi, întinderea comentariului asupra operei unuia sau a altuia e în raport nu atît cu greutatea scriitorului în istoria literelor româneşti, cît cu aspectul care m-a interesat sau care m-a făcut să cred că am ceva nou de spus asupra subiectului.”
Mihai Vornicu
