Tălmăcire de Liviu Cotrău
Poe avea să rămînă pentru unii dipsoman dement, pentru alţii martir al literelor. A fost comparat cu Toma d’Aquino şi cu Goethe, cu Lucifer şi cu profeţii Vechiului Testament. Boem decadent şi sfînt deopotrivă, necrofil notoriu şi poète maudit, faima lui s-a clădit pe ditiramb şi diatribă, pe o dialectică multă vreme ireconciliabilă. Astăzi, geniul său nu mai trebuie apărat. Vîrtelniţa timpului a scos la lumină liniile de forţă ale operei sale polimorfe, încît nu-i exagerat a spune că Poe este unul dintre cei mai citiţi autori, cu influenţa cea mai mare şi mai durabilă; iar secretul acestei influenţe constă în universalitatea spiritului său creator, care a abordat, cu aceeaşi pătrundere şi măiestrie, genuri diverse precum poezia, povestirea fantastică, nuvela poliţistă, romanul ştiinţifico-fantastic (acestea două din urmă chiar invenţia lui), drama lirică, eseul literar, cronica teatrală, pamfletul, satira etc. A fost primul care a proclamat creaţia poetică drept un moment de analiză în care voinţa şi luciditatea strunesc inspiraţia. A propus cel dintîi o teorie a artei în care totul se subordonează calculului şi raţiunii, o artă în care n-au ce căuta hazardul şi „harul divin”.
Destinul literar al lui Poe stă sub semnul poeziei: a debutat, la optsprezece ani, cu versuri şi s-a stins, ca poet, în al patruzecilea an de viaţă, anul celebrelor Eldorado, Pentru Annie şi Annabel Lee. Într-o scrisoare din 1829, Poe se declara „irevocabil poet”, repetînd, şaisprezece ani mai tîrziu, această profesiune de credinţă: „Pentru mine poezia n-a fost un scop, ci o pasiune”. Doar speranţa – trădată – într-un succes financiar l-a determinat, împotriva voinţei, să abandoneze, uneori, versurile în favoarea prozei. Cu alte cuvinte, idealul său estetic s-a cristalizat în jurul ideii nobile de poezie.