„Mai bine de trei veacuri s-au așternut peste Pânea pruncilor, ultima carte ieșită din tiparnița vechii mitropolii românești a Bălgradului. Scurgerea timpului n-a cruțat-o deloc, evidențiindu-i, inevitabil, fragilitatea materială. Din tirajul de odinioară, doar trei exemplare par să fi supraviețuit pînă azi, unul singur complet. Cîte s-au uzat și au dispărut pentru totdeauna prin folosire îndelungată și cîte din cu totul alte pricini, e imposibil de estimat acum. Ajuns prin forța împrejurărilor un vestigiu cultural rarisim, opul iezuitul Baranyi Lászlo Pál nu se arată în schimb epuizat din punctul de vedere al interesului pe care conținutul său îl mai poate stîrni în diferite categorii de exegeți. Revenirile la el au clarificat treptat aspecte importante legate de contextul editării sale, de structura textului ori de atît de particularul veșmînt lingvistic datorat traducătorului. Au rămas însă și multe întrebări fără răspuns, ce privesc îndeosebi ideile și mesajele cuprinse în textura catehismului sau rolul atribuit acestuia în procesul de consolidare a unirii Bisericii românești din Ardeal cu cea romană. De aici și senzația de insuficientă aprofundare și punere în valoare tocmai din perspectiva conținutului și scopurilor discursului pe care și-a întemeiat rațiunea de a fi. (...) ediția de față nu scoate la lumină un catehism de mult uitat. Din momentul recuperării sale din întuneric, atenția de care s-a bucurat în mediile științifice, atîta cîtă a fost, l-a menținut la suprafață, chiar dacă niciodată în postura de produs de referință, de vedetă a literaturii religioase vechi. Aspectul lingvistic apreciat ca disonant în raport cu ceea ce iețise anterior din oficina tipografică de la Alba Iulia și enigmaticul raport cu mișcarea de unire bisericească din Ardeal i-au creat, de fapt, aura de carte stranie, de apariție misterioasă, greu de așezat într-o serie culturală și de înțeles. O aură întreținută și de dificultatea accederii la text, datorată rarității exemplarelor păstrate și barierei ridicate în calea multora de slovele chirilice sau de avalanșa de cuvinte arhaice neinteligibile azi. Dar ce justificare mai bună pentru o reeditare? Adică pentru a repune în circulație o lucrare cu un astfel de nimb, acordînd o nouă șansă potențialilor săi hermeneuți.
Folosind ocazia, îmi propun în cele ce urmează să reașez Pânea pruncilor în ambianța epocii în care a fost scrisă și editată și să pătrund în intimitatea unui discurs catehetic prea puțin explorat, după cum spuneam. Scopul major urmărit este deslușirea rolului pe care această carte trebuia să îl joace în societate, într-un moment de reviriment al catolicismului transilvănean.” - Prof. dr. Ovidiu Ghitta (Decanul Facultății de Istorie și Filosofie, UBB, Cluj-Napoca)
